Cu suflet, despre suflet

M-am aşezat acum să scriu puţin, cât încă îmi mai pot găsi cuvintele. E o perioadă extrem de încărcată emoţional pentru mine. Nu m-am gândit vreodată că voi putea spune asta, dar nu plec cu “mâna goală” din Irlanda şi, deşi credeam că îmi va fi uşor să accept schimbarea care a apărut pe nepusă masă în viaţa noastră, nu pot să nu mă gândesc la ceea ce las aici.

Las în urmă oameni care mă iubesc. Care au apreciat mereu fiecare zâmbet. Fiecare stare de bine pe care am reuşit să le-o transmit, atât cât m-am priceput. Fiecare minut în care am oprit puţin timpul şi i-am ascultat. Aceia sunt pacienţii mei, fără să fiu medic sau să mă fi gândit vreodată să mă îndrept către o carieră de genul. Aceia sunt oamenii care cred şi o spun răspicat, cu lacrimi gata să le curgă pe obraji, că le voi lipsi enorm. O parte din mine va mai trăi puţin pe-aici. Ştiu că nimeni nu e de neînlocuit, dar suntem unici şi nu putem oferi toţi aceleaşi lucruri.

Viaţa în azil e o viaţă pe care o petrec în singurătate. Nu toţi îşi permit “luxul” ăsta şi zic eu că aceia care beneficiază de un loc cald şi sigur se pot considera norocoşi. Că au un sprijin permanent, că are cine să îi îngrijească şi, din când în când, să le mai alunge singurătatea în care se afundă încet şi sigur. Am râs cu ei de multe ori şi am suferit alături de ei de când a început pandemia, când au rămas şi fără vizita familiei pe care o aşteptau din când în când.

M-au avut (şi) pe mine şi să ştiţi că a contat. Pasiunea (oh, da, pasiunea) şi aş numi aici şi simplitatea, se simt atunci când faci ceva şi îţi pasă, indiferent de domeniul în care ai ales să profesezi. Au simţit-o şi oamenii mei şi nu-şi pot imagina cum va fi fără.

Eu ştiu doar că plec cu sufletul plin de lucruri pe care nu le-aş putea cumpăra cu nimic. Plec cu amintiri frumoase, cu vorbe care îmi fac inima să crească şi să se înalţe sus, sus de tot. Numărăm împreună zilele care ne-au mai rămas să ne vedem. Plec împlinită şi cu ei în gând şi îmi pare rău doar de faptul că îi las aici. Pentru că şi datorită lor sunt ceea ce sunt azi.

Foto: Unsplash. Edit: Canva

This Post Has 10 Comments

  1. Diana

    Sigur le va fi dor de tine. E imposibil să nu, la cât de caldă ești 🤗

  2. Mihaela

    E foarte important ca o sa lasi un loc de “buna ziua”, cum se spune la romani. Faptul ca esti o persoana sensibila si ca ai capacitatea de a asculta “gandurile” altora, te face speciala! Pt ei ai fost poate gura de oxigen din exteriorul cladirii.😘

    1. Rox

      Multumesc. Tu ma cunosti cel mai bine 😘

  3. Marin Mirela

    O, da! Oamenii care au nevoie de oameni simt întotdeauna ceva în suflet ce nu poate fi exprimat. Cu siguranță le va fi dor de un suflet bun, cu siguranță îți vor lipsi cei cărora le-ai dăruit puțin (și) din sufletul tău.
    Succes și liniște, alinareîn suflet!
    Hugs!

    1. Rox

      Mirela, ai mare dreptate! 🤗 multumesc! ❤️

  4. Mirela

    Vaaai, ce m-am emoționat, Rox! Ce frumos! Habar n-aveam ca lucrezi pentru bătrânei. Că îi îngrijești. Ce ocupație frumoasă și grea. Ce satisfacții trebuie sa ai când primești zâmbete de pe niște fețe care exprima lumi, lumile lor! Pfff, ai toată admirația mea! Te îmbrățișez tare tare! ❤️🤗

    1. Rox

      Mirela, draga mea, sunt departe tare de un job in sistemul medical. Mai exact, m-am asigurat ca traiesc intr-un spatiu curat si sigur. Am lucrat pe langa ei si pentru ei si imi sunt dragi. Imi place sa ii bucur, cu lucruri mici, pentru ca mi se pare ca duc o viata trista intre patru pereti 😕

  5. anasylvi

    Era un citat apartinand Mayei Angelou – “Oamenii vor uita ce ai spus, vor uita ce ai facut, dar nu vor uita niciodata cum i-ai facut sa se simta.” Cred ca se potriveste de minune aici. Felicitari si spor in continuare!

    1. Rox

      Multumesc, Ana! Un citat minunat. 😍

Leave a Reply