Mi-am zis că nu scriu nimic despre coronavirus, dar îmi stau ca un ghimpe toate aceste cuvinte şi trebuie să mă eliberez.

A fost o perioadă grea şi încă n-a trecut. Ştiu că, într-un fel sau altul, vom fi bine. Nu ştiu cum simţiţi voi, dar eu sunt din ce în ce mai convinsă că purtarea măştii (sau, după caz, luarea temperaturii în locurile publice) nu e cel mai rău lucru care ni s-a întâmplat de câteva luni încoace.

Văd că aceste reguli impuse vor promova uşor-uşor un nou stil de viaţă. E strict părerea mea şi, să fiu sinceră, nu m-ar deranja dacă am fi ceva mai precauţi de-acum încolo.

Distanţa e bună, nu a fost niciodată plăcut să ţi se sufle în ceafă.

Iar acum, că e pe buzele tuturor, ar trebui să ne bucure. Datorită acestei măsuri, nu ar trebui să ne mai invadeze nimeni spaţiul personal. Ce bine! În sfârşit pot şi eu să atrag atenţia asupra faptului că un cărucior de supermarket care să mă împingă de la spate la casă nu e tocmai ceea ce-mi doresc.

Pe mine nu m-a speriat virusul cât m-a speriat schimbarea bruscă a ceea ce ştiam eu a fi un sistem medical pentru toţi.

Mă consider o persoană sănătoasă şi de foarte puţine ori am suferit de ceva ce nu a suportat amânare. Dar parcă atunci când ştiu că nu am unde să apelez la nevoie mă panichez. Noi ştim şi putem înţelege până la un punct prioritizarea. Dar oare toate afecţiunile care n-au nicio legătură cu virusul ştiu? Incidentele fac un pas în spate să facă loc coronavirusului? Ei bine, nu. Cam aşa văd eu situaţia în pandemie.

Programările la medicul de familie deveniseră istorie prin martie şi era vai de noi dacă ne îmbolnăveam.

Ori dacă eram suficient de ghinionişti să ne rupem ceva. Chiar şi degetul mic de la picior. Da da, cine-ar fi zis? Care erau şansele să păţesc asta fix în pandemie? Nu am putut estima impactul pe termen lung decât atunci când săptămânile treceau şi eu nu puteam reveni nicicum la rutina mea. Aia de stat acasă cu copilul, treburi casnice, vă imaginaţi. Colac peste pupăză, nici încălţămintea mea nu o mai puteam purta.

Aveam doar o pereche de şlapi de grădină cu care puteam păşi cât de cât. Magazinele erau considerate neesenţiale şi erau închise. Eram cumva imobilizată, iar medicii, uşor amuzaţi la celălalt capăt al firului, nu ofereau nimic mai mult decât o “bătaie prietenească pe umăr” şi un “las’, nu e pe viaţă” în timp ce eu nu puteam sta în picioare mai mult de câteva ore fără să se umfle din nou. Durerea? Un fleac.

“Nu e pe viaţă” s-a dovedit a fi o ipoteză total neadevărată, dezminţită mai târziu când, ce să vezi, nu se mai putea face nimic oricum. Trecuse deja cam mult timp şi nu-mi rămăsese decât să învăţ să trăiesc aşa. Cu ce-am rămas? Cu acele oase mici fărâmiţate şi aşezate haotic (lucru cât se poate de vizibil) şi cu imposibilitatea de a mai purta altceva decât încălţăminte sport, lejeră. Nu mă plâng neapărat, dar măcar din când în când, la vreo ocazie, aş fi vrut să port altfel de încălţăminte. Şansele mele de recuperare sunt acum aproape de zero. 

Medicii stomatologi nu-şi puteau desfăşura activitatea.

Nu tânjesc după vizitele la cabinetul stomatologic, dar mă ştiu cu probleme dentare. Ştiu că durerile de măsele sunt cele mai puternice când vine noaptea. Că o infecţie poate apărea exact în cel mai nepotrivit moment sau că punţile se pot desprinde dacă adezivul cu care au fost prinse provine dintr-un lot nou, netestat încă. Ah, şi mai ştiu că antibioticele nu tratează infecţiile dentare, ci reprezintă doar primul pas către vindecare. E nevoie de medicul stomatolog. Abia după identificarea cauzei şi înlăturarea ei putem răsufla uşuraţi. Altfel, se poate forma local un mic chist care se reactivează de câte ori are chef.

Şi alte programări s-au anulat/amânat pentru a face loc cazurilor de coronavirus. Cât de periculos sună asta?

Unii pacienţi erau deja pe liste de aşteptare de foarte mult timp. Sistemul medical irlandez e vestit pentru faptul că îşi ţine pacienţii în aşteptare. Am şi exemplu personal: am primit odată o scrisoare, un fel de reconfirmare, după atât de mult timp încât uitasem complet motivul pentru care eram noi pe listă. Apoi mi-am amintit că în urmă cu un an îi identificaseră copilului un murmur la inimă. La inimă, da? Sunt în continuare (sper) pe o altă listă de aşteptare de mai bine de un an. Bine că aşteptarea nu e contra cost, n-aş fi reuşit să achit factura într-o viaţă.

În concluzie, nu vă amăgiţi când vine vorba de pandemie. Toţi am avut de suferit şi n-am putut evita. Virusul s-a răspândit înainte să aflăm că e printre noi. Ne-a arătat că nu există loc prea îndepărtat sau climă prea aspră pentru el. Probabil, la ora asta, ţările lumii care au o strategie destul de bine pusă la punct pot fi numărate pe degetele de la o mână. Restul (zic eu, nu aruncaţi cu roşii) se lasă purtate de val, ceva-ceva o ieşi. 

Suntem prea mici să putem controla tot!

Cel mai tare în pandemie doare indiferenţa faţă de problema ta de sănătate, aceea care n-are nicio legătură cu virusul.

O situaţie de genul acesta cântăreşte de o mie de ori mai mult decât o mască şi luarea temperaturii.

Dacă ţi-a plăcut articolul meu, dă-mi de ştire printr-un like/share. Dacă vrei să fii la curent cu noutățile, urmăreşte-mă pe Facebook.


Subscribe
Notify of
guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
View all comments