Depresia postnatală nu te anunţă dinainte. Te ia prin surprindere şi te învăluie fără să îţi dai seama. E ticăloasă, se ascunde în cele mai îndepărtate cotloane ale minţii, ca să-şi facă de cap înainte de a fi descoperită. Când ţi-e greu, aminteşte-ţi: o proaspătă mamă are nevoie de timp pentru a experimenta şi a se obişnui cu noul statut. Timpul este elementul care face diferenţa.

Nu ne învaţă nimeni cum să fim mame, pentru că pur şi simplu nu există o reţetă pentru asta. Doar experimentând o vom descoperi pe a noastră. Ne putem baza pe instinct, ne putem inspira din experienţa altor mame, dar nu trebuie să uităm că suntem unice.

Aş fi vrut să mi se spună asta înainte să mă pierd în întuneric. Aş fi vrut să ştiu că e în regulă să nu le poţi face pe toate. Ar fi trebuit să ştiu că este extrem de important să fiu indulgentă, să am răbdare cu mine. Dar, undeva în adâncul sufletului meu, tot mai speram că depresia postnatală mă va sări. Că eu nu îi voi permite să se instaleze. Credeam cumva că ţine de logică: atunci când un copil este îndelung aşteptat şi dorit, depresia postnatală nu are sorţi de izbândă.

Cât de tare mă înşelasem…

Înfrângerea este adesea o situaţie temporară. Renunţarea este cea care o face permanentă.
Marilyn vos Savant

În momentul în care am coborât de pe norişorul meu roz, unde îmi era culcuşul cald, cu miros de lapte şi zâmbete ştirbe şi unde totul era perfect, viaţa era sumbră. Nu puteam să mă bucur deloc de omuleţul care mă alesese să-i fiu mamă, chiar dacă venirea lui pe lume îmi împlinise cel mai frumos vis pe care îl avusesem vreodată.

Eram doar noi doi, singuri toată ziua. Îmi petreceam timpul cu bebeluşul care simţea starea mea şi o prelua fără voia lui, doar pentru a o amplifica. Un bebeluş care nu iubea somnul ca alţii şi care nu mi-a dat deloc impresia că trecerea la noua noastră viaţă se va face treptat. Au trecut doi ani şi jumătate de atunci şi încă îmi amintesc cât de tare mă durea neputinţa mea. Nu mai eram eu, îmi pierdusem zâmbetul, mă închisesem în mine şi mi se părea nedrept.

depresia postnatală

Până într-o zi, când am spus stop. Găsisem ieşirea, iar cheia era la mine.

Nu trebuie să fie întuneric! Dacă e, nu abandona, mi-am spus.

E în regulă să plângi, să te simţi copleşită de emoţii, să nu mai poţi.

Strigă după ajutor. Vei întâlni oameni care te vor îndruma.

Învaţă să te cunoşti pe tine, cea de acum. Pentru asta există experienţe dezvoltare personală. Ieşi din zona de confort, alege-o pe cea care ţi se potriveşte.

Păstrează aproape oamenii cărora le pasă de tine. Vorbeşte cu ei despre ceea ce ţi se întâmplă.

Nu te izola.

Acceptă-te. Iartă-te.

Găseşte-ţi un hobby care să te relaxeze.

Motivează-te. Fii optimistă, va trece.

Oferă-ţi momente plăcute, chiar dacă e greu să te aduni, să ieşi, să interacţionezi.

Ascultă muzică, cântă, dansează.

Scrie. Scrisul e o terapie nemaipomenită în astfel de situaţii. Eu nu am păstrat ideile doar pentru mine, însă simplul fapt că le-am dat voie să fie, fără să-mi pese de altceva, mi-a redat puţin din liniştea interioară, de care aveam atâta nevoie.

Ştiai că furnizorul tău de experienţe principal este însăşi viaţa, aşa cum e ea, plină de surprize? Experimentează depresia postnatală, dacă îți este sortită, însă luptă să scrii o poveste cu final fericit. La capătul frământărilor tale se află un pui care are nevoie de tine ca de aer, tu eşti centrul universului său. Sunt convinsă ca orice proaspătă mamă simte asta, dar are nevoie de timp pentru a experimenta. De timp suficient pentru a-şi da seama că, până la urmă, lucrurile se vor aşeza.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2020, proba 2
Sursă foto: 1,2 – Pixabay, 3 – Experimenteaza


Subscribe
Notify of
guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
View all comments