căţel norocos
De-ale mele

Povestea unui căţel norocos pe nume Micuţu’

Câinii nu sunt toată viaţa noastră, dar ne întregesc viaţa. Roger Caras

Vă spun încă de la început că nu mă dau în vânt după animale de companie. Ba chiar am trăit la bloc, foarte rar am trecut pe la bunici şi nu le-am simţit lipsa acestor animăluţe. Am fost mereu de părere că un căţel, o pisică trăiesc mai fericiţi în mediul lor, liberi, decât închişi între pereţii unui apartament. Nu judec pe nimeni care alege să facă asta, e doar o părere personală.

Scriu acest articol azi să mă descarc, pentru că îmi vin în minte atâtea momente frumoase cu care nu ştiu ce să fac. Căţelul norocos nu ne mai aşteaptă!

Ştiţi voi, iubitori de animale, cât de uşor este să te ataşezi de un animăluţ. Acum aproape 6 ani, când locuiam la rulotă şi aveam ditamai spaţiul în jurul ei să îl ocupăm cu ce credeam noi de cuviinţă s-a ivit ocazia să înfiem doi căţei. Doi fraţi, de vreo 5 luni, jucăuşi foc, m-am dus repede să îi cunosc. Ca aspect semănau cu ciobănesc mioritic şi erau la o balastieră. Din cauză că mai erau şi alţii mai mari ei erau puţin în dezavantaj şi abia reuşeau să supravieţuiască. Cum să nu îi iei acasă când vezi atâta chef de joacă?

Astfel, cei doi căţei şi-au găsit stăpâni.

Cred că erau cei mai jucăuşi pe care i-am văzut vreodată. Veţi râde: pe unul l-am numit Pufulete, mergea, mai bine zis alerga, de ziceai că e pe cale să se rostogolească. Pe celălalt Micuţu’, pentru că era mai scund. Ne-a fost bine împreună. Era curtea vraişte dimineaţa. Nimic nu mai era la locul lui. Dar ne bucuram să îi avem lângă noi. Ne-a stat inima în loc de câteva ori, când ne trezeam şi nu ştiam unde au dispărut. Dar întotdeauna îi găseam.

Nu vă imaginaţi cum arăta totul după ce le făceam baie. Cât de tare ne stropeau ca să scape. Cum le rămâneau zgărzile agăţate în gard când încercau să fugă la vecini. Aveam cu cine să ne jucăm.

Primul şoc a venit când Pufulete s-a îmbolnăvit. Subit şi fără să dea de bănuit, la doar câteva luni dupa ce i-am luat acasă. Când am ajuns cu veterinarul era deja prea târziu. Am suferit zile întregi şi nimic nu mai era la fel fără el. Chiar şi Micuţu’ îl căuta, deşi se certau des atunci. De multe ori a fost nevoie de intervenţie. Aşa o fi între fraţi, mereu se găsesc motive. Bănuiesc că animalele nu sunt o excepţie.

Ne-a fost greu să ne despărţim de Micuţu’ când am plecat din ţară. Ca orice despărţire… Când ştiam că va mai trece un timp până să ne revedem nu ne era uşor. Dar ştiam că e acolo şi ne aşteaptă bucuros. Ne simte, ne aude glasul şi se bucură de revedere.

Astăzi, însă, am aflat că nu va mai fi posibil. A fost al doilea şoc. Am sperat că e puternic, doar e mare şi s-ar putea să treacă. N-a fost să fie. Nu ştiu ce mai însemnam noi pentru el din moment ce ani la rând ne întâlneam atât de puţin. Dar el a fost şi va rămâne unul dintre primii noştri căţei. Ne vom aminti cu drag de ei!

Suntem mai săraci. Simt o tristeţe apăsătoare, mi-e greu să mă obişnuiesc cu gândul că nu ne mai aşteaptă. Cei care iubesc animalele ştiu cum mă simt, sunt convinsă.

Bună! Mă bucur că eşti aici. Eu sunt Rox şi locuiesc împreună cu familia în Irlanda. Sper că ai găsit ce căutai! ;)

Un comentariu

  • Mihaela Chirila

    Stiu foarte bine cum te simti acum cand nu mai e. Tu stii cat am suferit si eu dupa ghemotoc si negrutza! Animalutele de companie au acest dar de a te face sa le indragesti,chiar daca nu esti mare iubitor. Imi pare tare rau! 😥😥😥😥

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *