De-ale mele

Să povestim (IX)

Bucuriile zilei vin de unde și când nu te aștepți

Sâmbăta mea a fost plină de culoare. Pe lângă mult efort fizic, care nu lipsește niciodată, am avut parte și de momente frumoase.

Încă de dimineață am făcut cunoștință cu o pacientă plină de viață, căreia nu-i cunosc vârsta, dar aș putea garanta că are 80 sau chiar mai mulți ani. Îi voi spune doamna T. Emana multă căldură, ca bunicile pe care nu le-ai mai văzut demult și vor să te întâmpine frumos și să vadă ce mai faci.

Așa am ajuns să aflu că ea este mama a nu mai puțin de doisprezece copii. Dincolo de tabloul împlinit, colorat și fericit pe care imaginația mi l-a pus în față, nu m-am putut abține să mă întreb cum le-a făcut față tuturor.

Douăsprezece personalități, douăsprezece voci, o familie mare, sub un acoperiș. Ea, o mână de om, scundă, firavă, ajunsă la această vârstă fiind încă în putere, avea să-mi mărturisească cu mândrie fericirea ei și să-mi împartășească cu nesaț o fărâmă din experiența ei de mamă.

Ce poate fi mai frumos decât să ai o relație apropiată cu copiii tăi adulți?

Vă spun, nimic în vocea ei nu aducea cu vreun regret. Ci dimpotrivă. Nu i-a fost ușor, cu siguranță, dar se vede că poartă cu ea momentele frumoase, iar restul au pălit în timp.

Mama mea îmi este model și mi-a fost întotdeauna. Pentru cum ne-a crescut, ne-a educat și cum ne-a fost alături mereu, oricâte boacăne am fi făcut. Suntem trei. Iar când auzi de doisprezece, ți se face pielea de găină. Știu, așa era mai demult, femeile doar făceau copii și se ocupau de casă. Probabil așa a fost și ea.

Între cei doisprezece ai ei este și o pereche de gemeni, care pe la patru ani au plecat de acasă pentru a se ascunde în biserică și au adormit în confesional în timp ce familia și toată vecinătatea îi căutau cu disperare. Ei, n-ai suficienți ochi să îi supraveghezi pe toți.

Apoi, cu aceeași mândrie cu care mi-a povestit despre ea, și-a prezentat unul din băieți, venit cu chitara, pentru a înveseli atmosfera din azil. În spiritul sărbătorilor, care se apropie. Un act de caritate, la care au fost complici mama și fiul, ea cu vocea, el cu chitara. Am savurat fiecare acord, i-am felicitat din priviri, susțin astfel de momente. A fost frumos să le văd sincronizarea și să le admir talentul. Unul dintre cântece este acesta.

Sper să o revăd și data viitoare. Deși are atâția copii, mi-a mărturisit că acasă e singură. Pentru că ăsta e destinul părintelui. Copiii, mulți sau puțini, își iau zborul. 🙂 apoi s-a uitat pe geam și și-a luat la revedere.

Dacă v-a plăcut articolul meu și vreți să fiți la curent cu noutățile vă invit să mă urmăriți și pe pagina de Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *