Cum am reușit să mă vindec de perfecționism?

Perfecționismul rareori ne îndrumă spre perfecțiune sau satisfacție, ci mai degrabă către dezamăgire – Ryan Holiday

Eu, cea care mă aflu aici în acest moment, scriind aceste rânduri, am reușit să scap de perfecționism, de partea negativă a acestuia. Încerc însă să mă păstrez la limită și să dau ce am mai bun fără să mă mai raportez la părerile celor din jur, cum obișnuiam să fac în urmă cu ceva timp. Nu vreau să mă îndepărtez prea mult de standardele pe care le aveam odată, dar sunt mai atentă și mai selectivă atunci cănd îmi setez priorități.

După ce am născut, când am început să-mi canalizez toată atenția către puiul de om care era complet dependent de mine (uneori am senzația că nu am trecut încă de stadiul acela), am început să mă vindec. Am lăsat să treacă, am zis pas. Am avut momente în care nu erau toate așa cum îmi plăcea mie și am realizat că nu e o tragedie, nu poate fi foarte rău dacă nu dau importanță. Nu zic că mi-a fost usor, ba dimpotrivă.

Nu toate joburile pe care le-am avut de când am intrat în câmpul muncii mi-au fost pe plac. Ba chiar aș putea spune că doar două dintre ele am simțit că mi se potrivesc de minune.

Primul, în Romania, acel job pe care l-am lăsat în urmă când am plecat, era ceea ce am sperat să gasesc pentru mult timp. Păcat că nevoia cântărește mai mult decât dorința.

Al doilea, aici. La un centru de celule stem. Aveau nevoie de o persoană centrată pe detalii, mediul în care lucram avea niște standarde înalte de curățenie și echipament de protecție special. Un loc plin de reguli. M-am pliat perfect pe cerințele lor. Ei, niște oameni minunați. Noi, împreună, o echipă care avea un singur scop: produsul final trebuia să ajute pacientul. Mie personal îmi aducea o satisfacție pe care nu știu să v-o descriu în cuvinte. Povara perfecționismului era totuși acolo.

În prezent dorința de a deține controlul nu mă mai definește. Pe fondul oboselii acumulate în ultimul an și al multor ore nedormite ce nu vor putea fi recuperate vreodată doar încerc să fac totul cât pot de bine. Iar în loc să mai caut perfecțiunea în orice în puținul timp pe care îl am pentru mine aleg să mă orientez către ceva ce îmi place. Așa am reînceput să citesc.

La locul de muncă de unde plecam odată plângând pentru că nu eram împăcată cu mine la sfârșitul zilei acum dau ce am mai bun și plec cu zâmbetul pe buze. Am evoluat fără să-mi dau seama și mă bucur, perfecționismul poate fi uneori doar stresul extrem care te epuizează încet și sigur, doar portița deschisă spre un viitor dominat de stres.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.