Să povestim (VIII): Printre amintiri – anii mei de școală

   Suntem în prag de septembrie. Cei mici, care se pregătesc de școală, dau iama nerăbdători în magazine în căutare de rechizite și toate cele necesare pentru un nou început. Nu știm niciodată ce ne rezervă viitorul, iar copiii sunt cei care trăiesc prezentul, fără să se gândească la ziua de mâine.

   Anii mei de școală au fost mulți și frumoși, dar astăzi vreau să vă povestesc doar o părticică din primii, pe care mi-i amintesc ca și când totul s-ar fi petrecut ieri.

kids-1093758_1280

  Eu am fost genul căreia îi plăcea să învețe. De asta mergeam la școală, nu?

 Eram conștiincioasă, nu chiuleam, din cauza asta îmi atrăgeam mereu antipatia colegilor și mie îmi părea rău, căci nu asta era intenția mea, doar voiam să învăț. Scriam frumos, îmi plăcea să recit poezii, îmi plăcea chiar și matematica (mai apoi, prin liceu, ajunsese să-mi placă și chimia), iar caietele mele erau exemplu de „așa da” la ședințele cu părinții la care participam și noi. În acele momente simțeam cu toții că avem un cuvânt de spus, deși nu ne întreba nimeni nimic.

  Aveam puțin mai mult de 6 ani și jumătate când am pășit pentru prima dată într-o sală de clasă. Abecedarele ne așteptau pe colțurile băncilor. Eram bucuroasă, aflasem că eram în clasă cu două fete pe care le cunoșteam deja: vecina mea de la același etaj al blocului în care locuiam (cu care nu prea interacționasem până atunci) și prietena mea de la blocul vecin. Nu eram complet în necunoscut și asta îmi dădea un sentiment destul de plăcut.

  Mi-a plăcut dintotdeauna să fiu ordonată. Să am învelitori la cărți și caiete și etichete cu numele meu pe ele. Pe atunci primeam cărțile de la școală, ne scriam numele în tabelul de la sfârșitul cărții și erau verificate la final de an. Dacă erau neconforme (deși de cele mai multe ori așa le primeam) sau dacă le pierdeam până la momentul predării ne puneau să le plătim. Atunci toți învățam de pe aceleași manuale. Și când abia învățasem să citim ne puneau să corectăm „î” din interiorul cuvintelor cu „â”, să rămână și pentru generațiile următoare.

  Scrisul meu, deși stângaci la început, ajunsese să fie foarte arătos la un moment dat. Eram atentă și concentrată la scris, dar nu prea aveam încredere în mine și în răspunsurile pe care le-aș putea da. Îmi era frică mereu că aș putea greși. Codițele mele au avut mult de suferit din această cauză în timpul temelor pentru acasă. Iar la școală îi invidiam pe cei care aveau curaj să ridice mâna când se punea o întrebare. Chiar dacă eram și eu cu lecția învățată, nu eram eu aceea.

  Această frică (că aș putea da un răspuns greșit) m-a urmărit până spre liceu. Aveam permanent rețineri. Nu fusesem niciodată încurajată să îmi expun părerile și asta se reflecta negreșit în modul în care gestionam tot ce ținea de școală.

  Plecam dimineața de acasă impecabilă: cu părul pieptănat și prins în multe feluri (aveam părul lung și des, mai mare dragul să-l coafezi, lucru de care nu eram întotdeauna bucuroasă, mai ales la primele ore ale dimineții), fundița albă – nelipsită, uniforma călcată, umerașul apretat, papucii (de lac de obicei) curățați cu o seară înainte. Ghiozdanul parcă nu era chiar așa de greu de purtat pe atunci și îl pregăteam și pe acela de seara. Era evident și primul la verificat când mă întorceam acasă.

  Mă bucuram la maxim de vacanța de vară, stăteam seara până târziu afară, spre seară era joaca mai frumoasă, eram mulți copii și nu simțeam când trecea timpul. Am avut 3 învățătoare în 4 ani de școală și ăsta a fost un dezavantaj pentru că trebuia să ne adaptăm din mers la stilul de predare al fiecăreia. Și deși nu știam niciodată ce îmi rezervă un nou an de școală, îl așteptam ca pe cea mai grozavă aventură. Niciunul nu semăna cu celălalt, dar fiecare a avut contribuția lui la ceea ce sunt eu astăzi.

  Anii trec și mai curând decât îmi imaginez voi simți aceeași emoție ducându-mi copilul la școală. De atunci lucrurile s-au mai schimbat și se vor mai schimba până va veni și vremea lui. Deocamdată vreau doar să mă bucur de el așa mic, să-i ascult râsul colorat când îl amuză teribil ceva, să-l las și pe el să se bucure de descoperirile de azi.

signature

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.