Mamicie

Suntem pe drumul cel bun

Azi-noapte. Eram obosiți amândoi.

Am dat stingerea mai devreme decât de obicei. Era puțin trecut de orele 20.

Au urmat 7 treziri în 6 ore. După ultima trezire, mă ridic ușor de lângă R. și plec în cealaltă cameră, poate reușesc să adorm și eu fără coate și picioare.

N-am reușit și în mai puțin de o oră îl aud pe monitor, mârâind. Mai stau, poate e doar ceva trecător și adoarme singur.

Poc-poc ușor de două ori, zgomot de ușă trântită, niciun semn că ar vorbi cineva cu el. Mi-am zis: ar cam fi cazul să merg pe teren.

Și când am pășit în hol, el mă aștepta cuminte, în fața camerei, dincoace de prag, semn că a coborât singur din pat și a plecat să mă caute. Trebuia să ies de undeva, doar trântise ușa.

Se întâmpla înainte de 6 dimineața. Nu cred că lumina de la ora aceea l-a lăsat să-mi vadă zâmbetul larg. Dar mie îmi venea să râd în hohote.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *