De-ale mele

Ție cât ți-a simțit lipsa copilul tău?

   Când am revenit la blogging treceam printr-o perioadă dificilă pentru mine. Abia începusem să ne confruntăm cu apariția dinților și cu din ce în ce mai puțin somn. Aveam nevoie să vorbesc.

   Am vrut să scriu pentru mine, sub formă de terapie, dar aș fi vrut să vă am și pe voi, cei care îmi citiți blogul, mai aproape în toată această experiență. De aceea am început să-mi distribui articolele. Unii au fost încântați, au pătruns dincolo de cuvinte și au empatizat cu mine, chiar și fără să o spună. Alții m-au criticat în gândul lor, gen „oare ce-a pățit de și-a făcut blog?”.

   Așa e viața, nu toată lumea te place și e de acord cu ceea ce faci. Așa e blogul meu, despre noi, unde scriu ce vreau eu să transmit. Și despre cum să ne bucurăm, cum să ne purtăm, cum să ne îmbunătățim câte puțin modul în care alegem să ne creștem copiii. Știu că acum muuulți ani mamele nu aveau nevoie de internet să învețe cum să-și crească copiii, se descurcau fără cărți de parenting și alte trăsnăi. Se transmitea din generație în generație. Însă eu îmi doresc să evoluez, să fiu în cea mai bună formă. Și vreau să vă zic și vouă dacă am găsit ceva interesant. Apoi voi știți mai bine dacă vi se potrivește sau nu.

   La mine pe blog mai apar și nori, e inevitabil. Altfel n-aș putea să-l mai consider terapie. Aici mă vindec, mă descarc. Când devii mamă pentru prima oară faci un pas uriaș spre o altă viață, în care totul capătă un nou sens și ai un omuleț (sau mai mulți) complet dependenți de tine. De cele mai multe ori nu mai faci nimic din ce făceai înainte. Și te simți ciudat. Aici am vrut să ajung.

   Ieri povesteam despre cum sunt nopțile pentru noi, mai ales cele din weekend, cu lipsa mea pe timpul zilei. Se trezește pur și simplu și plânge fără să pot schimba ceva. Pentru un copil de nici măcar un an este foarte dificil de gestionat o astfel de situație, să stea fără mama lui atâtea ore. Iar atunci când ajunge să depoziteze amintirile (în somn) începe să-și strige nemulțumirea. Mai ales în cazul nostru, el a fost non stop cu mine până la 7 luni, petrecând destul de puțin timp cu tatăl lui și atât. Nimeni altcineva în jur.

   Eu m-am obișnuit, trec orele, am pățit-o încă din prima săptămână de muncă, am simțit cum se clatină stabilitatea pe care o obținusem cu greu (nu voi intra în detalii, dar vă spun că nu a fost plăcut ce mi s-a întâmplat, mai ales ca mamă proaspăt revenită la muncă). E bine pentru mine să ies, pentru mintea mea, chiar dacă nici nu am timp să respir. Vorbesc, nu doar cu Robert. Am contact vizual cu oamenii. Mămici care stați cu ai voștri copii 2 ani acasă, chiar și cele care stați un an, bucurați-vă de acest timp, când se va termina veți fi mereu pe fugă. Ieșiți, socializați, dacă aveți posibilitatea să stați atât acasă înseamnă că sunteți în România, îi aveți pe cei dragi acolo, lângă voi.

   Altfel e foarte greu. Mai greu decât îți poți imagina. Stând doar cu bebe acasă te rupi de realitate. Indiferent pentru cât timp se întâmplă asta. Nu mai știi cine ești și cine ai fost. Nu sunt doar eu în situația asta. E de ajuns să intri pe grupuri de profil pe Facebook, să citești comentariile unei postări pe subiect și vei vedea câte mame gândesc la fel ori sunt în aceeași situație.

   Dacă mama este bine e toată lumea fericită! Chiar dacă asta înseamnă să lipsesc puțin. 🙂

Rox

17 gânduri despre „Ție cât ți-a simțit lipsa copilul tău?”

  1. Ce frumos ai scris! Mă bucur să văd că ai o mentalitate atât de sănătoasă. Din păcate, am întâlnit și tot întâlnesc mămici care uită de ele, uită de parteneri, de prietene își dedică înteraga viața copilului și treptat se pierd de realitate. Ce crezi? Nici așa nu e bine. Copilul acela devine dependent, iar asta îi va afecta relațiile cu oamenii mai târziu.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulțumesc. Și băiețelul meu e dependent, încă e prioritatea noastră și ne ocupă cam tot timpul. Dar la 9 luni nu prea poți avea pretenții. Își mai îndreaptă atenția și spre altceva acum, practică statul în picioare sau se joacă, timp în care mai reușesc să citesc ceva. Dar simți nevoia 🙂

      Apreciază

  2. Cred ca cea mai dificila meserie din lume este cea de mamica. Asta este si unul dintre motivele pentru care aman tot mai mult momentul. Cu cat citesc si aflu mai multe lucruri cu atat imi este mai teama, mai ales ca imi place sa fiu independenta…

    Apreciat de 1 persoană

    1. Nu ai de unde să știi cum îți va fi. Am auzit și de bebeluși care sunt excepții. Cât despre tine, va interveni o altfel de independență probabil, când vei încerca să faci ceea ce erai obișnuită cu bebe după tine 🙂 curaj! :*

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s