De-ale mele

Azi mă simt norocoasă!

people-2593394_1280

   Știți butonul acela pe care îl vedeți când accesați google.ro, mă simt norocos? Acela ne redirecționează către Google Doodles. Dar pe mine m-a inspirat în scrierea acestui articol.

   De ce mă simt norocoasă? Pentru că astăzi, după foarte mult timp, am deschis o carte pentru mine. Despre parenting, evident, e tot ce am la îndemână acum. Este vorba despre „Copii crescuți cu blândețe” a lui Gill Rapley (fostă moașă și asistentă maternală, consultant voluntar în alăptare și lactație, mamă a 3 copii adulți) și Tracey Murkett (scriitoare și jurnalistă). Am început să o citesc când Robert avea 4 luni. Însă până azi n-am reușit să o mai deschid. Adormise și eu am plănuit dinainte să iau cartea lângă mine.

   Am devorat-o, am vrut să îmi aduc aminte cum am trecut eu peste etapele povestite, cum a fost pentru noi deși nu m-am documentat la momentul respectiv. M-am oprit departe, am citit mai bine de 40 de pagini. A trecut timpul ca și când abia o deschisesem. Mi-am amintit cum era când Robert avea doar câteva zile, cum comunica cu noi, cum ne căuta cu privirea, cum gângurea timid la doar 2 luni. Primul puseu la 2 săptămâni a fost cel mai greu, pe atunci plecam din dormitor cu el să îl alaptez, din oră în oră până pe la 2. A fost o perioadă pe care nu-mi doresc să o uit. De care îmi este dor și, chiar dacă mi-a fost greu, aș da oricând timpul înapoi să îl mai țin să doarmă pe pieptul meu și el să se țină strâns de tricoul meu. Azi am retrăit toate aceste clipe. Știu că am făcut bine, cât de bine am putut.

   Am citit apoi articolul Prințesei Urbane. Mi-a plăcut, citisem în carte despre dependența bebelușului de brațele părintelui (ale mamei în principal), despre siguranță și apropiere, stabilirea unei legături strânse între cei doi. Un bebeluș de cinci săptămâni cu siguranță are nevoie de mama lui. Eu nu-l țin și nu l-am ținut în brațe doar în somn. E destul de greu acum și din ce în ce mai epuizant să îl țin în brațe, dar știu că ne face bine amândurora. Am plecat la drum încă din primele zile cu o singură idee: cât va sta în brațe? Probabil până va învăța să meargă, apoi va pleca să descopere lumea și va reveni în brațele mele când va dori să se simtă în siguranță. Nu mi se pare un răsfăț, e dreptul lui și vreau să i-l respect. Vine spre mine să îl iau în brațe numai cât apar în câmpul lui vizual.

   Acum e cu tati afară, să ia o gură de aer curat. Și să învețe cum se tunde iarba! 🙂 A și adormit puțin.

Rox

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s