De-ale mele

2 Aprilie (2015)

daiga-ellaby-154928-unsplash

  Azi este Ziua Internațională a Conștientizării Autismului, însă nu despre asta vreau să vă vorbesc. Acest articol e despre mine, mămică de îngeraș înainte de a fi mămică de Robert. Astăzi e o zi tristă: acum 3 ani aflam în fața unui ecograf că inimioara bebelușului pe care îl aveam în pântec încetase să mai bată. Mă simțisem rău de la început, am fost chiar și la spital la urgențe însă nimic nu părea să indice că e ceva în neregulă. Nivelul hormonului de sarcină (HCG) creștea conform graficului și mi-a fost recomandat pentru durere vestitul paracetamol. Doar atât au putut să facă pentru mine, pentru noi.

Când s-a întâmplat aveam doar 8 săptămâni, știam din urmă cu 3 săptămâni că inimioara îi bate, era prea devreme să o și ascultăm. Nu mă așteptam la vești proaste. Am plecat spre spital singură, ca de obicei, soțul meu era la lucru. Am bănuit că e de rău atunci când mi s-a spus că ar fi bine să realizeze și o ecografie transvaginală, că se vede mai bine (ar fi trebuit să fie destul de vizibil doar cu o ecografie uzuală).

Nu am știut cum să reacționez, mi s-a pus o ceață pe ochi, gândurile îmi zburau departe, mi s-au năruit într-o secundă toate planurile pe care mi le făcusem. Mi-au spus să lăsăm să mai treacă o săptămână, să mai revin pentru o ecografie. Poate nu se vede bine. Evident că era doar o amăgire, nu prea te poți înșela. Chiar dacă nu distingi bătăile inimii, un embrion de 8 săptămâni care arată ca unul de 6 săptămâni nu poate prevesti nimic bun. Știm cu toții că se dezvoltă cu o rată uimitoare de la o săptămână la alta.

   Mă întrebau de intervenție, dacă doresc să mă ajute sau ar fi mai bine să lăsăm lucrurile să se întâmple de la sine. Nu știam nici cum mă cheamă. Cum aș fi putut să spun atunci ce vreau să se întâmple mai departe? După ce am plâns până am rămas fără lacrimi și a mai trecut o săptămână am reușit să hotărăsc în ce mod se va termina.

   Să treci peste o pierdere de sarcină la început (în primul trimestru) poate părea lucru destul de ușor atunci când privești problema din exterior. Mi s-a spus că se pierd multe sarcini, dar cu ce mă consola vorba asta pe mine? M-am întrebat întotdeauna dacă aș fi putut face ceva mai bine, dacă aș fi putut evita. Nu am găsit vreun răspuns.

   Până la urmă m-am consolat gândindu-mă că poate niște anomalii mult prea grave au fost de vină și mi s-ar fi rupt sufletul să-mi văd copilul cum suferă. Doar așa am reușit să merg mai departe, să sper că va veni și momentul în care îmi voi strânge minunea în brațe. Aceea mi s-a părut cea mai grea așteptare, cu fiecare lună care trecea mai pleca câte puțin din speranța pe care încercam să o mențin vie. N-au fost puține, au fost 19.

   Orice femeie care a trecut prin asta este o femeie puternică! Aveți grijă de voi, acordați-vă timp, fiți blânde cu voi și nu uitați: minunile se întâmplă, a voastră nu va întârzia să apară.

Rox

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s