Mamicie

Să povestim (III)

Ce aș fi vrut să știu înainte să am un copil

  Ce este mai frumos și mai gingaș pe lumea asta decât un pui? Indiferent că este vorba de un animăluț sau de un bebeluș, sunt atât de drăgălași, de mici și de firavi încât nu le poți rezista. Simți instinctiv nevoia de a-i iubi și a-i proteja.

  Încă de când mă jucam cu păpușile eram fascinată de tot ceea ce înseamnă să fii mamă. Mama mea a fost tot timpul cu noi acasă, de când eram destul de mică, căci a trebuit să renunțe la serviciu pentru a fi însoțitor pentru sora mea cu Sindrom Down. Mi-a plăcut întotdeauna felul cum își organizează treaba, am învățat și eu la rândul meu să iubesc ordinea. De mică îmi plăcea să fac curățenie în casă, neapărat la ceas de seară, cu veioza aprinsă. Timpul nu m-a schimbat. Iar viața m-a purtat fără să-mi dau seama către un astfel de job. Vă voi scrie despre asta mai pe larg în altă postare.

  În viață însă întâlnești mai multe tipuri de femei: cele care sunt mame cu experiență, au cel puțin un copil și  se gândesc cu nostalgie la începuturi; cele care își doresc să fie mame, adoră pur și simplu mirosul de bebeluș și visează cu ochii deschiși la momentul în care îl vor ține în brațe pe al lor; și mai sunt acele femei care nu își doresc să fie mame, nu vor sub nici o formă să aibă urmași. Această ultimă categorie mi se pare ușor ciudată în condițiile în care orice femeie ar trebui să se nască cu instinctul matern. Probabil se pierde pe parcurs.
  Eu m-am identificat mult timp cu cea de-a doua categorie, devenind mamă abia la 30 de ani. Una dintre grijile mele cele mai mari a fost că nu voi avea răbdare cu copilul meu. Nu am fost niciodată o persoană răbdătoare, calmă. Rareori aveam o doză mică de optimism, cât să mă țină pe linia de plutire. Aș fi vrut să-mi dau seama cât de greu este să fii mamă departe de casă, de familie, de prieteni. 
  Sprijinul, atât fizic, cât și moral, este foarte important. Dacă lipsește, poți aluneca foarte ușor în brațele depresiei. Se poate întâmpla chiar indiferent de situația în care te afli. Este important să ceri ajutor când simți că nu mai poți. Asistenta mi-a povestit despre un caz real, un prieten de familie și soția lui au avut în sfârșit un copil după ani de încercări și într-o zi ea, copleșită de depresie, auzind bebelușul că plânge și fără să-și dea măcar seama de ceea ce face, i-a provocat moartea.  Soțul ei a găsit-o prea târziu. Peste tot auzim povești de genul acesta, care te șochează pur și simplu, nu înțelegi cum se poate întâmpla așa ceva. E ceva ce ne depășește, ceva care de multe ori nu este recunoscut ca fiind grav, ceva care se ignoră până în punctul în care ne dăm seama că e deja prea târziu. Eu nu pot să uit știrea care anunța nefericita întâmplare că o mamă, însărcinată, împreună cu cele trei fetițe ale ei, s-a aruncat în fața trenului. Se întâmpla în august 2017, Robert avea pe atunci doar o lună. Se intâmpla în zilele noastre, când nimic n-ar trebui să ne mai ia prin surprindere. Și totuși… Trist, tragic sfârșit! Să cerem ajutor dacă avem nevoie, până nu e prea târziu! Ne iubim copiii, au venit în viața noastră pentru că ni i-am dorit, nu trebuie să sufere.
sursa: ingerasipepamant.blogspot.com

  Mi-ar fi plăcut să știu dinainte că voi fi mai mult singură în toată aventura asta, măcar să pot face o alegere în cunoștință de cauză, să pun în balanță atât circumstanțele cât și așteptările. Eu am crezut că totul va fi bine, că viața cu un copil se poate schimba doar în bine, că niște părinți care își doresc atât de mult un copil nu pot fi decât fericiți atunci când minunea se întâmplă. Am întâlnit bărbați care au grijă de copiii altora, vreau să cred că la fel au fost și cu ai lor. Asta m-a făcut să sper că se poate. Dar unii tați nu simt chemarea asta, instinctul de a proteja și de a consolida proaspăta relație. Ceea ce m-a lovit a fost atât de puternic încât m-a doborât. Singurătatea, noutatea, sensibilitatea, toate au venit să întărească ceea ce simțeam. Noul statut a venit la pachet cu multe frustrări, certuri din ce în ce mai multe, mai dese, o astfel de situație te pune pe gânduri, stai să te întrebi dacă asta e ceea ce îți doreai. N-ai de unde să știi în ce fel ți se va schimba viața odată cu venirea unui copil, știu cazuri în care această situație a adus o apropiere dar și cupluri pentru care nu a fost tocmai un moment favorabil.

  Orice ar fi, să nu ai așteptări.
  Acum Robert e aici, m-am bucurat din prima clipă cand l-am văzut, abia așteptam să îl cunosc pe cel care îmi transforma ficatul în minge de fotbal. Încă lovește cu aceeași putere și cu același entuziasm dacă te afli în raza lui de acțiune.
  Cum e pentru mine viața cu bebe? Este în primul rând grea, nu am pe nimeni lângă mine. V-am mai povestit despre circumstanțele în care mă aflu într-o altă postare, aici. Cu siguranță nu-mi doream să trec prin așa ceva. Dar acum nu mai pot da timpul înapoi.
 Lăsând la o parte negativismul cu care văd uneori lucrurile, merg înainte, impulsionată de momentele frumoase, sunt multe bucurii cu fiecare zi care trece. Mă bucur de această perioadă care nu se va mai întoarce. Prioritățile se schimbă când devii părinte, ești din nou copil, imiți sunetele bebelușului tău, încercând să comunici cu el, poate poate te înțelege, căci, nu-i așa, toți am trecut prin stadiul acesta, deci știm de ele, le avem stocate undeva. Intri în minunata lume a lor. E ca după o ploaie, când totul în jur pare nou, fresh. Perspectiva pe care o aveai asupra vieții se schimbă, acum îți dai seama cât de greu i-a fost și mamei tale când te-a crescut pe tine. Îți faci multe griji, din orice. În același timp vezi frumusețea fiecărei zile, vezi doar viața cu bebelușul in ea. 
  Timpul este prețios și niciodată de ajuns. Timp pentru mine? Ce e ăla? Poate dacă reușesc să mă strecor cu grijă când doarme. Dacă reușesc să fac și câte un duș în fiecare zi, e lux. Și da, asta e realitatea.
  Ai și responsabilități: ca mamă ești preocupată de creșterea și îngrijirea copilului tău oferindu-i în același timp un model, pe tine, ca părinte. 
  Mă încearcă și un sentiment ciudat: deși nu e cum m-am așteptat, nu aș renunța la nimic din ce trăiesc acum. Toate vor trece, Robert va crește cu o viteză care simt că mă depășește deja, înainte să realizez va fi pe picioarele lui și atunci să vezi singurătate. Nu pot fi optimistă în ceea ce privește viitorul îndepărtat, acela când voi fi mai singură decât sunt acum. Dacă decide să mă surprindă plăcut, știe unde să mă găsească.
 
Rox 🖋

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s