Ce m-a determinat să scriu din nou?

Luni dimineaţă.

O nouă săptămână e pe cale să înceapă. E încă devreme, în jurul meu e linişte, se aud doar lemnele pocnind în sobă şi din când în când câte o maşină trecând pe stradă.

Robert doarme. Pe cei doi dinţişori de jos care şi-au făcut apariţia destul de devreme – când a împlinit 5 luni am simţit pentru prima dată primul colţişor pe gingia lui -, cred că îi urmează şi cei de sus. Am avut o noapte destul de agitată şi plânsete până târziu în noapte. Se pare că îl supăra puţin şi urechea.

  Îl fascinează veioza de deasupra patului, are o lumină caldă. Îmi aduce aminte de mine când eram copil. Abia aşteptam să vină sâmbăta, să mă trezesc fără să fie nevoie să plec. Chiar dacă era lumină trăgeam jaluzelele şi aprindeam veioza. Nu am înţeles niciodată de ce, dar îmi dădea un sentiment de confort şi tare bine îmi era.

De când mă ştiu am fost o persoană productivă spre seară. Printre lecţiile pentru şcoala de şoferi este şi una despre conducerea pe timp de noapte. La mine s-a potrivit perfect, în perioada aceea încă se înnopta destul de devreme şi instructorul a rămas plăcut surprins văzând cât de bine mă descurc.

Sunt asemenea unei “păsări de noapte”, m-am născut noaptea, puţin după ora 24, într-una geroasă de ianuarie. Dimineaţa de obicei nu sunt în apele mele. Am iubit somnul şi se ştie că e cel mai dulce în zori. Chiar şi Robert e de acord cu mine. Dacă nu-l deranjez şi nu îi este foame se trezeşte cel mai devreme la 10. De când sunt mamă, dorm când pot şi când reuşesc să adorm.

Ştiu că am mai spus de multe ori, dar ador să scriu. Când e linişte şi sunt numai eu cu mine se activează aproape instant dorinţa de a-mi aşterne gândurile. Mi se pare că e medicament pentru suflet, mă simt liberă. Îmi place şi să citesc. Am redescoperit cărţile pentru copii de când îl am pe Robert, căci îi citesc şi lui. Mă desprind de realitate cu totul. Am o imaginaţie foarte bogată şi când începi să îmi povesteşti nu-mi scapă niciun detaliu.

  Nu e primul meu blog. Am mai avut unul prin 2010, cu alt profil şi scris în alte circumstanţe. Pe acela l-am scris aparent cu un scop şi după ce şi l-a atins am renunţat la el, deşi este încă publicat, îl mai “răsfoiesc” din când în când.

Când eram la şcoală în clasele mici, învăţătoarea ne punea să ţinem un vocabular în care să ne notăm expresii frumoase pe care le găsim prin cărţile pe care le citim şi pe care să le putem folosi apoi în compunerile ce le aveam de făcut. Frumoase vremuri, toate amintirile pe care le am din copilărie sunt frumoase, indiferent că vorbim despre şcoală sau despre jocurile care mai de care mai variate pe care le jucăm cu toţii în faţa blocului până târziu, când ne chemau părinţii la somn.

Cred că mi-ar plăcea nespus de mult să scriu amintirile mele din copilărie, dar să le scriu şi să le dau mai departe. Pe vremea mea era frumos şi copiii ştiau să se joace. Cu cât era gaşca mai mare, cu atât era mai frumos.

  Ca să vă daţi seama de circumstanţele în care ne aflăm acum, vă spun că locuim într-un sătuc în Irlanda. Foarte liniştit, dacă n-am avea ieşire la o şosea naţională ai spune că eşti în mijlocul pădurii. E frumos aici, acum mai bine de 2 ani când ne căutam o casă de închiriat – se găsesc foarte greu la noi în zonă, iar cele care sunt au nişte chirii extrem de mari, de parcă banii s-ar găsi pe toate drumurile – am găsit-o pe aceasta.

Irlanda este ţara mereu verde, indiferent de anotimp. Cred că e singurul aspect care mă atrage. Avem o grădină mare în spatele casei, vreo 14 meri pitici de diverse tipuri şi plini de rod când e timpul lor. Au ciorile permanent ce să mănânce.

În spatele grădinii, este un drum îngust. Nu mai este în uz de multă vreme. Pe lângă el, într-o vale, curge râul care traversează satul. Păsărelele cântă tot timpul, dar dimineaţa, în liniştea zorilor, se aud cel mai frumos. Rememorez momentul când am ieşit să văd priveliştea din faţa casei, mi s-a părut minunată.

Singurul dezavantaj aici este că nu prea ai cum să pleci decât dacă ai maşina. Autobuz spre cel mai mic oraş din zona este doar în weekend, unul pe zi, pleci dimineaţa, te întorci după-amiaza. Deci sunt cam izolată.

  Acum Robert îmi ocupă aproape tot timpul, avem fel de fel de activităţi zilnice. Râdem cu poftă, gângurim şi chiar nu ne plictisim. Dar simt nevoia uneori să vorbesc, sau mai bine zis să fiu ascultată. De cineva care mă înţelege.

Nu aş mai putea sta fără telefon, internetul mi se pare uşor cea mai tare invenţie. Aşa pot păstra legătura cu toţi cei dragi mie. De vorbit îi vorbesc permanent şi lui Robert, sunt de părere că unui copil trebuie să îi vorbeşti, chiar şi numai să îi explici ce faci, astfel el îşi va dezvolta vocabularul şi îi va fi uşor când va începe la rândul lui să vorbească.

Aici intervii tu, cititorule, nu ai ajuns întâmplător pe blogul meu, cel mai probabil eu te-am chemat. Poate am simţit că te vei bucura să parcurgi aceste rânduri, indiferent dacă circumstanţele în care ne aflăm sunt asemănătoare sau nu. Au farmec şi dacă le scriu doar pentru mine, dar nu asta îmi doresc. Vreau să împărtăşesc cu tine, să-mi spui ce părere ai. Accept şi critici, ajută la dezvoltarea personală.

  Eu sunt recunoscătoare pentru tot ce am şi la sfârşitul zilei am satisfacţia că încă una n-a trecut degeaba. Oricât ar fi de greu când eşti departe, este singura şansă să mai poţi construi ceva în România, atât la propriu, cât şi la figurat. Sper ca vreodată să ne revenim ca ţară şi lucrurile să meargă mai bine, deşi nu se întrevede nimic bun. Îmi doresc să mă reîntorc acolo unde mi-am petrecut anii cei mai frumoşi din viaţa mea pentru că nicăieri nu-i ca acasă.

  Până atunci, vă transmit salutări din Irlanda!

Dacă ţi-a plăcut articolul meu, dă-mi de ştire printr-un like/share. E gratis! Iar dacă vrei să fii la curent cu noutățile, urmăreşte-mă pe Facebook.

Categories: De-ale mele

Subscribe
Notify of
guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
View all comments